Puterea gandului

-Ideile creeaza realitatea-

Din perspectiva noastra, a oamenilor de rand, exista doar doua feluri de emotii. Unele bune si altele rele. Toate emotiile negative, vina, mania sau frustrarea produc aceeasi stare.Te fac sa te simti rau. Nu corespund cu ceea ce vrei cu adevarat. Emotiile care te fac sa te simti bine, speranta, fericirea sau iubirea, emotiile pozitive constituie un sistem de ghidare care iti spune ca ceea ce gandesti acum este in concordanta cu ceea ce iti doresti. Nu poti facea lumea sa devina exact cum o vrei, dar poti crea in jurul tau lumea pe care ti-o doresti, in vreme ce le permiti si celorlalti o lume pe care si-o doresc. Este vorba despre ceea ce gandesti. Procesele din mintea ta atrag ce ti se intampla. Una dintre principalele teluri ale noatre este sa avem permanent in minte ce vrem sa facem, sa ne clarificam scopurile. Pornind ce aici incepem sa invocam una dintre cele mai mari legi ale universului, legea atractiei. Devii ceea ce te gandesti ca vei deveni, dar si atragi lucrurile la care te gandesti cel mai mult.

-Gandurile devin lucruri-

Legea atractiei nu tine seama de faptul ca ceea ce gandesti este bun sau rau sau ca iti place ori nu. Lucrul raspunde gandurilor tale. Daca gandim pozitiv si avem o orientare pozitiva, atragem oameni pozitivi, evenimente pozivite si situatii pozitive.

Nu exista realitate

Alb-Negru;
Rece-Cald;
Lumina-Intuneric;
Dragoste-Ura;
Fericire-Tristete;
Inceput-Sfarsit;
Nu exista viata. Nu exista persoane. Nu exista o lume adevarata. Credem doar ce vedem, ce forma are intruchiparea ei, ce dimensiuni primeste ura, fericirea in momentul demararii, ce inceput si ce sfarsit are drumul strabatut de lumina, intunericul o umbra, doua umbre, nu inceteaza niciodata. Nu exista cale de intoarcere. Nu vedem dincolo de poarta gandirii rationale. Nu auzim mai departe de sunetul neincetat al dinamismului.
Exista doar contradictii, doar cuvinte parasite pe soseaua alunecoasa, doar ceasuri care bat neincetat. Timpul, spatiul, lumea sunt doar o imagine. O imagine care are in spate intelectul fiecaruia si care purcede spre perfectiune. Tinde sa capete limite nedeterminate. Oamenii sunt o capodopera inventata a inconstientului, a nucleului amigdalian si care au puterea, foarta sa schimbe realitatea. Gandirea rationala, stiinta sunt doar mofturi risipite ca intr-un ocean de ace. Nu ar intepa, nu s-ar simti durerea. Ar fi doar teama de a gresi, de a dezamagi persoanle, oamenii in general. Nu exista oameni. E doar subconstientul tau, grav, nu poate fi distrus. Ceea ce simti conteaza. Sentimentele te tin in viata. Acestea dau tonul actiunii si al evenimentelor in viata. Adeptii teoriilor logice cheltuiesc timpul pretios al dezvoltarii imaginatiei pe maruntisuri. Nu vad dincolo de usa intelectuala propriu-zisa. Nu cred in sentimente. Majoritatea oamenilor, ca urmare a educatiei primite sunt predispusi sa venereze intelectul si sa desconsidere emotiile. Dar, oricat de inteligenti am fi, fara o constientizare a emotiilor noastre, fara o recunoastere si evaluare a sentimentelor si fara un comportament pe masura a acestor sentimente nu putem avea relatii armonioase cu ceilalti oameni, nu ne vom putea croi un drum in viata.

Dragostea e oarba?

Imi amintesc si acum ziua in care aceasta postare a fost scrisa. S-a intamplat un lucru straniu. Un lucru care pe mine personal ma surprinde tot mai mult pe zi ce trece. Am incercat sa deslusesc aceste cuvinte zile intregi, pana in strafunduri, iar si iar, la infinit. Ganduri pozitive, ganduri negative mai ca imi invadau memoria, parca ma lasau fara aer, ma simeam inecat de vise si asteptari. Dar fara succes. Am dat gres. Am dezamagit. Sentimentul cel mai infricosator s-a adeverit. Fiecare clipa pare a fi fost irosita si influentata de catre o teama necontenita. Dragostea e oarbă? Nu. Explicatia e ca aceasta nu vede bine decît de la distanţă. Poate ca nu constientizam valoarea unei persoane, unei fiinte, doar atunci cand o pierdem. Poate ca este imposibil sa vedem ceva ce este prea aproape de ochi. Prea aproape de noi. Poate ca adeptii acestor teorii au dreptate. Poate ca vietatile ar trebui sa fie judecate la simpla lor forma. La rudimentarul bloc de cunostinte construit pe baza educatiei. Ce produce oare aceste iluzii? O fi rabdarea exagerata, starea absurda de indiferenta produsa in timp? O halucinatie care poate da senzatia de dezinteres.

Povestea cartofului prajit

Aceasta este povestea cartofului, o creatie absolut proprie in care tema poate fi liber interpretata si judecata de catre orice cititor.
A fost odata ca niciodata, un cartof prajit. Acesta era pierdut. Cineva l-a lasat stingher pe marginea unei mese fara colturi chiar langa geamul triplu-termopan deschis. Lasat singur in frig si plictisindu-se de singuratate, s-a decis sa plece in cautarea companiei, ceva care sa adaposteasca aroma si infatisarea acestuia. Tinea foarte mult la iubire sau macar la senzatia ca cineva tine la el, ca se gandeste la el si ca isi face probleme in legatura cu sanatatea si sentimentele lui. Singurele optiuni care si-au facut simtita prezenta au fost doua simple cutii. Ambele erau specializate in cartofi prajiti. Ce coincidenta. Exact de ce avea nevoie. Una dintre ele continea doar un singur cartof, cealalta insa ingloba o serie importanta de altii prajiti. Erau identice. Parca erau de acelasi sex. Se potriveau perfect. Singura diferenta dintre cele doua era insa personalitatea, aparentele, prietenii, tot ceea ce cuprinde varsta inocenta a unui cartof.

Decizia trebuia luata. Timpul il presa. Frigul se extindea, iar chipul acestuia incepuse sa-si piarda din acuratete. Deodata, niste semne de intrebare au inceput sa acopere sufletul speriat al cartofului, ca o umbra izolata care parea intr-o insuficienta de aer respirabil. De unde stim care este raspunsul corect? Cum vom fi siguri ca nu ne-am pripit in momentul luarii deciziei si nu vom avea de suferit de pe urma acesteia? Replica e simpla. Niciodata nu poti fi sigur. Oricare ar fi solutia gasita, cartoful buclucas intotdeauna va regreta alegerea facuta si va incerca sa remedieze situatia. A multumi complet pe cineva e aproape irealizabil, dar cine gaseste intradevar calea are dreptul de a se considera special. Povestea continua si astazi... cartoful dezorientat, cutia potrivita asteptand...

Speranta. Rabdare. Frica de esec.

Speranta. La prima vedere, un simplu cuvant. O insiruire de litere puse cap la cap, insa care intr-o anumita circumstanta poate lua valori deosebite. Rabdarea este definita ca fiind o emotie personala, fiind uneori apriga, alteori calma, linistita. Fiecare persoana intelege sensurile ascunse ale acestui termen simplu, inocent in propriul mod, din perspective de multe ori diferite. De ce de multe ori in viata cand avem ocazia sa realizam ceva important, cand totul pare atat de clar si evident asupra reusitei, cand avem impresia ca nimeni si nimic nu poate intrerupe firul neincetat al actiunii un sentiment straniu ne cuprinde deodata si ne inteapa chiar in strafundul sufletului, in abisul personalitatii noastre? V-ati intrebat vreodata de ce atunci cand se iveste o ocazie perfecta, prea perfecta si mult deasupra pretentiilor noastre, ceva ciudat intervine si parca distruge, parca arunca in aer tot ce s-a cladit pana in acel moment? Toate visele, sperantele, gandurile sunt pur si simplu ruinate. Raspunsul este frica de esec. Frica de a gresi, de a dezamagi, de a cobori sub nivelul asteptarilor celor apropiati. In viata nu poti aspira la perfectiune pornind cu starea permanenta de frica, toate situatiile aparente fiind tratate cu mult pesimism, superficialitate.