Dragostea e oarba?

Imi amintesc si acum ziua in care aceasta postare a fost scrisa. S-a intamplat un lucru straniu. Un lucru care pe mine personal ma surprinde tot mai mult pe zi ce trece. Am incercat sa deslusesc aceste cuvinte zile intregi, pana in strafunduri, iar si iar, la infinit. Ganduri pozitive, ganduri negative mai ca imi invadau memoria, parca ma lasau fara aer, ma simeam inecat de vise si asteptari. Dar fara succes. Am dat gres. Am dezamagit. Sentimentul cel mai infricosator s-a adeverit. Fiecare clipa pare a fi fost irosita si influentata de catre o teama necontenita. Dragostea e oarbă? Nu. Explicatia e ca aceasta nu vede bine decît de la distanţă. Poate ca nu constientizam valoarea unei persoane, unei fiinte, doar atunci cand o pierdem. Poate ca este imposibil sa vedem ceva ce este prea aproape de ochi. Prea aproape de noi. Poate ca adeptii acestor teorii au dreptate. Poate ca vietatile ar trebui sa fie judecate la simpla lor forma. La rudimentarul bloc de cunostinte construit pe baza educatiei. Ce produce oare aceste iluzii? O fi rabdarea exagerata, starea absurda de indiferenta produsa in timp? O halucinatie care poate da senzatia de dezinteres.